Critici, politicieni și analiști susțin că Consiliul Superior al Magistraturii a devenit o rușine națională după decizii și gesturi publice care au alimentat percepția de abuz de putere și de eroziune a încrederii în justiție.
Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) a declanșat un val de controverse după ce a depus o plângere penală împotriva vicepremierului Oana Gheorghiu, acuzând-o de „incitare la ură, violență sau discriminare” în urma declarațiilor sale despre pensiile speciale ale magistraților.
Gestul a fost perceput de mulți drept o reacție disproporționată care transformă o instituție menită să apere independența justiției într-un actor politic agresiv.
Reacțiile din spațiul public și politic au fost imediate.
Președintele Nicușor Dan a catalogat demersul CSM drept „exagerat” și a anunțat că nu va semna o eventuală cerere de începere a urmăririi penale, semnalând astfel o ruptură între instituție și reprezentanții puterii executive care cer măsuri de calm și proporționalitate în gestionarea conflictelor publice.
Vocea experților a adăugat o dimensiune juridică și morală a criticii: un fost judecător CEDO și alți observatori au subliniat că discursul politic poate include termeni șocanți fără a constitui automat o faptă penală și că intervențiile CSM în astfel de cazuri ridică semne de întrebare privind rolul și limitele instituției în democrație.
Pe fond, acuzațiile împotriva CSM se concentrează pe două teme recurente: intimidarea opiniei publice și apărarea privilegiilor profesionale în detrimentul transparenței.
Criticii susțin că, prin transformarea unor dispute politice în dosare penale, CSM riscă să erodeze încrederea cetățenilor în imparțialitatea sistemului judiciar și să amplifice polarizarea socială, în loc să protejeze statul de drept.
Consecințele sunt clare pentru observatori: dacă instituțiile care veghează asupra independenței justiției sunt percepute ca partizane sau excesiv de defensive, legitimitatea întregului sistem judiciar este pusă în pericol.
Apelurile la transparență, responsabilitate și reformă vin atât din partea societății civile, cât și din rândul unor magistrați și experți care cer reguli clare pentru intervențiile publice ale CSM și mecanisme de control care să prevină abuzurile.
Rămâne de văzut dacă CSM va alege calea dialogului și a autoreformei sau va continua pe un traseu care, în ochii multora, transformă o instituție esențială într-un simbol al derapajelor instituționale.
Până atunci, acuzațiile de „rușine națională” rămân parte din discursul public și pun presiune pe actorii politici și juridici să găsească soluții care să restabilească încrederea.