Am trăit o scenă care m-a lovit direct în stomac. Eram într-un Uber, condus de Abdus, un băiat din Pakistan. S-a încurcat un pic pe străduțe și un tip a oprit mașina, a început să-l înjure, a coborât la geamul lui și i-a urlat: „Pleacă în țara ta, f…-ți…… de ț.. jegos etc., ne furați locurile de muncă, sunteți peste tot, acum v-au dat și Uber!”.
Șoferul meu n-a înțeles neapărat cuvintele, dar l-am văzut cum a înțepenit și a început să tremure. I-am zis să inchidă geamurile și să blocheze mașina, apoi am așteptat să plece rasistul și să-și revină. Mi-a zis că e de 2 ani în România și că abia de câteva luni a început să simtă mai des rasismul, că a mai fost agresat pe stradă și că trăiește cu frică.
Eu interacționez aproape zilnic cu livratori de Bolt, Uber, Glovo, cu muncitori străini la covrigării, mici magazine. N-am avut niciodată un incident, dimpotrivă: sunt timorați, respectuoși, uneori chiar prietenoși. Și mă doare să văd cum devin tot mai mult o țintă pentru frustrările și furia care bântuie societatea noastră.
În mașina aia, cu geamurile ridicate, m-am simțit și eu ca el: mică, neputincioasă, prinsă între furia unui necunoscut și frica unui om care doar își făcea treaba.
Și mi-am dat seama că eram infinit mai în siguranță lângă șoferul asiatic speriat decât lângă un conațional rasist și agresiv, care înjură și își varsă furia pe niște oameni a căror singură vină este că a trebuit să lase totul în urmă și să vină aici ca să muncească pr niște joburi plătite de cele mai multe ori mizer, pe care noi nu le vrem.
Oameni care cară mâncare în ploaie și în caniculă, care stau câte 10-12 ore pe picioare în magazine sau în construcții, care trăiesc cu dorul de casă și cu frica de a nu fi agresați pe stradă.
Și mă gândesc cât de nedrept e: în loc să vedem în ei niște oameni care muncesc cinstit și care țin în picioare servicii de care noi profităm zilnic, alegem să-i transformăm în țapi ispășitori pentru frustrările noastre.